Clujul are un fel al lui de a te prinde de guler, chiar și când crezi că ești doar în trecere. Nu e doar orașul cu tramvaie care scârțâie în curbe, cu cafenele lipite de clădiri vechi și cu studenți care par mereu grăbiți.
E și orașul în care, dacă ai fost elev măcar o vreme, îți dai seama că există două Clujuri, unul la vedere, cu manuale, teme, dirigenții și festivități, și altul pe dedesubt, cu uși pe care nu le observi decât dacă te uiți atent, cu zvonuri care circulă mai repede decât clopoțelul, cu un subteran al copilăriei unde se ascund rușini, curaj, frici și uneori o bucurie care nu are nume.
De aici pornește întrebarea, cu aerul ei de titlu pe care îl vezi într-un story și te oprești o secundă, doar ca să-ți amintești de tine: un copil a dezvăluit secretul școlii tale. Dacă te gândești strict, rece, ai spune că școala n-are secrete, are proceduri, catalog și regulament.
Dar școala are secretele ei fiindcă oamenii au secrete, iar copiii, mai ales, le poartă la vedere fără să știe că le poartă. Iar uneori un copil nu „dezvăluie” ceva ca un adult care scapă o informație, ci aruncă întâmplarea în lume, ca pe o monedă într-o groapă fără fund, și abia atunci începe ecoul.
Fabrica abandonată și groapa care nu răspunde
Când spui că totul pornește din Cluj, mie îmi vine în minte o margine de oraș, o localitate lipită de Cluj-Napoca ca o umbră de zid, unde copiii își caută teritoriile lor. Nu vorbesc de terenuri de sport îngrijite sau de curți de școală cu linii trasate frumos. Vorbesc de „locuri speciale”, genul de locuri pe care adulții le ocolesc, iar copiii le cuceresc cu o naturalețe aproape animalică.
În romanul „Drumul către o altă dimensiune”, Mihai, un băiat de treisprezece ani, își petrece weekendurile cu doi prieteni într-o fabrică abandonată. E o fabrică închisă de ani buni, lăsată în voia ploilor, a prafului, a ruginii și a imaginației. Copiii se strâng într-o cameră care seamănă cu o sală de conferințe, cu o masă mare în mijloc și scaune aruncate fără grijă. Și acolo, într-un colț, e groapa, imensă, tăcută, încăpățânată.
Legenda locului e spusă cu plăcerea ciudată cu care copiii își sperie singuri curajul. Se spune că, în timpul unei ședințe, un polițist care stătea în colț a fost înghițit de pământ. Groapa n-ar avea fund, așa că nimeni nu l-a mai putut salva. Mihai și prietenii aruncă monede înăuntru, ca să audă dacă lovesc ceva. Nu aud nimic. Și aici e primul secret, deși încă nu pare: tăcerea aceea nu e doar lipsa unui sunet, e o invitație.
În ziua aceea, totul are o banalitate modernă, aproape amuzantă. Se lansase o versiune nouă de Fortnite pe telefon, jocul „care ne-a mâncat zilele și sănătatea”, cum zice Mihai, și mamele îi trimit afară, să-și amintească „cum să respire”. Sar gardul și se trezesc înăuntru, cu acea bucurie de libertate pe care n-o poți explica, doar o recunoști.
Numai că ruinele au un obicei prost. Nu stau cuminți.
Poliția, fuga și momentul când corpul nu te mai ascultă
La un moment dat se aude o ușă deschizându-se într-o altă încăpere. Apoi vine vocea aceea care te face să îngheți: „Poliția!”. Nu e genul de sunet pe care îl ignori. Copiii se ridică, își strâng lucrurile și o iau spre geamul pe unde au intrat. Prietenii lui Mihai ies. El rămâne în spate, se împiedică, se lovește la cap și își pierde cunoștința.
Când se trezește, are o senzație pe care o recunoști și dacă n-ai trăit-o exact așa: ca și cum cineva te mișcă din interior, ca pe o păpușă. Nu-și simte corpul, dar o forță îl ridică în picioare. Încearcă să se ducă spre geam, iar forța îl trage înapoi, spre groapa fără fund. Simte de parcă trupul i-ar lua foc. Polițistul năvălește în cameră, încearcă să-l apuce, să-l smulgă de acolo, dar e prea târziu.
Și atunci se întâmplă ceva care, dacă ai fi profesor de fizică, ai ridica din umeri și ai spune că nu are cum. În groapă se aprind lumini care duc spre o ușă uriașă. Mihai are o clipă în care crede că a murit, apoi își amintește că mai are temă la franceză. E o glumă aruncată într-un moment straniu, dar tocmai gluma asta îl face credibil. Copiii, când le e frică, se agață de lucruri mici, de o temă, de o replică, de un gând care îi ține deasupra.
Ușa aceea, aprinsă în întuneric, e secretul care nu mai poate fi păstrat. Pentru că nu e un secret de ținut în minte, e un secret care te scoate din loc, ca o pală de vânt.
Școala ca „închisoarea copiilor” și felul în care se naște zvonul
Dacă ești atent, legătura cu școala se vede clar. În același roman, Mihai își descrie școala cu o sinceritate care te face să râzi, dar și să strângi din dinți: o numește „închisoarea copiilor între 7 și 14 ani”. Se trezește, își face rutina și intră în clasă ca într-o celulă, cu douăzeci de „prizonieri”, iar „paznicul” de fizică întârzie mereu câteva minute. E perspectiva elevului, fără zahăr și fără politețuri.
Școala, văzută din exterior, e un loc al ordinii. Din interior, e mai degrabă un loc al energiilor care se lovesc între ele. Și în energia asta apare secretul. Nu secretul profesorilor, nu secretul regulamentului, ci secretul copilului.
Mihai aude în somn o voce, „Cel mai apropiat”, care îl împinge spre ideea că trebuie să găsească un „paznic” reîncarnat. Ajunge la școală și se gândește obsesiv cine ar putea fi, până când se aude clopoțelul. În pauză, colegul de lângă el îl întreabă dacă vine. Atunci Mihai are revelația simplă și aproape amuzantă: „cel mai apropiat” e chiar colegul de bancă, Dan.
Și fix în momentul în care ai vrea să spui ceva important, când ai vrea să te apropii de un om și să-i șoptești o nebunie, apare mulțimea. Colegii se strâng în jurul lui Mihai, pentru că un alt copil, Călin, a „scăpat” povestea cu bătaia. Mai exact, a spus-o, a împodobit-o, a pus și el câteva detalii, cum se întâmplă în pauze. Dintr-o dată, Mihai devine personaj. Povestea lui nu mai e a lui. Școala, cu pauzele ei și cu ora de muzică în care profesoara îi lasă să facă ce le place, se transformă într-o scenă.
Asta e, de fapt, partea cea mai realistă din tot fantasticul. Un copil dezvăluie „secretul” școlii nu fiindcă ar vrea să fie rău, ci fiindcă nu știe să țină în el un eveniment. Are nevoie de atenție sau de prieteni, ori pur și simplu povestea îi scapă, ca un obiect ud dintr-o mână prea mică.
Și secretul școlii tale, dacă mă întrebi pe mine, nu e neapărat o ușă uriașă sub pământ. Secretul e mecanismul ăsta: felul în care o întâmplare se face zvon, zvonul se face legendă, iar legenda, fără să-ți dai seama, îți lipește o etichetă pe frunte.
O casă veche, o ușă imensă și aceeași senzație de intrare interzisă
Când mă gândesc la secretele locurilor, nu pot să nu-mi aduc aminte de un alt început celebru, dintr-o altă carte, scrisă cu o plăcere aproape picturală pentru detaliu. Felix Sima, tânăr licean, ajunge într-o seară de iulie la o casă din strada Antim. Strada e întunecată, plină de copaci bătrâni, iar casa are ceva ridicol și grandios în același timp, cu ferestre înalte, frontoane, ornamente, var scorojit.
Ușa e mare, gotică, umflată de ploi și căldură, și se deschide cu un scârțâit care pare să cheme din tavan o lume de ecouri.
Felix sună, așteaptă, urcă o scară care parcă se plânge și vede un Hermes de ipsos vopsit cafeniu. Iar când apare bătrânul, unchiul Costache, primește întâi o tăgadă ciudată, aproape absurdă, ca și cum i s-ar spune: nu ești binevenit, nu ai voie, nu exist.
De ce aduc asta aici, într-un text despre Cluj și o școală? Pentru că senzația e aceeași. Copilul care intră în școală dimineața și copilul care intră într-o fabrică abandonată au același tip de curiozitate în stomac. Ușa, fie că e ușa de clasă, fie intrarea într-o încăpere plină de praf, fie ușa uriașă aprinsă în groapă, funcționează ca un prag. Dincolo de prag, lumea se schimbă, uneori fără să-ți dea voie să te pregătești.
Școala are și ea pragurile ei, doar că sunt făcute din lucruri mai fine, aproape invizibile. Uneori e o privire de profesor care te pune la punct fără să ridice vocea, alteori e o replică aruncată în fața clasei, o rușine trăită în pauză, un prieten care te trage de mânecă și îți spune „hai, vino”, sau un coleg care îți împrăștie povestea în toată școala, iar tu simți, brusc, că n-ai control asupra felului în care ești văzut.
Secretul adevărat: nu subsolul, ci puterea de a schimba realitatea
Să spun lucrurilor pe nume. Când un copil „dezvăluie secretul școlii”, nu trebuie să ne gândim doar la scandal, filmulețe sau bârfe. Există și un secret bun, chiar dacă sună ciudat.
Secretul bun e că școala, cu aerul ei de program fix, rămâne un loc în care imaginația încă poate mușca din realitate. Un copil care citește o carte potrivită la timpul potrivit își schimbă felul de a merge pe hol, și nu, nu exagerez. Un copil care se vede într-un personaj prinde curaj să spună ce nu spunea. Și, paradoxal, tot ce pare „secret” la școală vine și de aici: din faptul că fiecare elev duce în el o lume pe care nimeni nu o vede complet.
În „Drumul către o altă dimensiune”, aventura devine o metaforă, dar una cu mușchi. Mihai descoperă o cameră ascunsă, apoi o brățară care îl poate purta prin dimensiune, o carte a adevărului care conține răspunsuri, arme legendare bine dosite, și un conflict vechi între regate și creaturi.
Apar personaje cu nume jucăușe, Coamă de Leu și MâțMan, iar umorul adolescentin sare de pe o pagină pe alta. Dincolo de glume, rămân lucrurile serioase: prietenia, presiunea de grup, nevoia de a-ți găsi locul, felul în care frica se poate transforma în acțiune.
Da, e o carte care pleacă din zona Clujului, dintr-o fabrică părăsită și dintr-o groapă fără fund, și ajunge în lumi unde felinele au regii lor, iar oamenii sunt puși să dovedească dacă merită să primească puteri. Dar firul rămâne prins de lucruri mărunte și omenești: tema la franceză, ora de muzică, colegul de bancă, vocea din cap care te sâcâie.
De ce povestea asta prinde la copii și îi pune pe adulți pe gânduri?
Am văzut de multe ori adulți care subestimează literatura pentru copii și adolescenți. O privesc ca pe o joacă, ca pe un divertisment fără greutate. Apoi, când copiii cresc, se miră că nu mai citesc. Și te întrebi: cum să citească, dacă nu le dai o ușă care chiar se deschide?
Cartea lui Mihai Dan Bradu are ritmul în care vorbesc copiii între ei. Are replici directe, accelerări, scene care seamănă cu un joc video, și o sinceritate care nu te lasă să te ascunzi după fraze „frumoase”. Mihai se descrie singur, cu autoironie, și se numește „și-ul” între frumos și urât, deștept și prost. Nu e doar glumă, e felul lui de a spune că adolescența e o zonă de amestec, că nu ești încă hotărât cine ești.
De aici vine și senzația de autentic. Copilul care „dezvăluie” secretul școlii tale e, de fapt, copilul care arată tuturor că, în spatele uniformelor, al catalogului și al testelor, există o lume foarte vie. Iar lumea aia nu se vede în planurile-cadru ale adulților.
Dacă ești părinte, cartea asta îți poate da un mic șoc bun. Dacă ești profesor, îți poate aminti că elevii tăi trăiesc o viață paralelă, uneori chiar sub nasul tău. Dacă ești elev, te prinde fiindcă vorbește pe limba ta și îți dă un sentiment sănătos: că nu ești singur cu gândurile tale ciudate.
Și, foarte simplu, romanul poate fi cumpărat online de pe Carturesti.ro și de pe Libris.ro. Recomandarea mea e spusă fără ceremonii: dacă vrei să vezi cum se poate naște o aventură mare dintr-o după-amiază obișnuită, caută „Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan. Se găsește și la Cărturești, și la Libris.
Premiul de debut și felul în care o carte își câștigă legitimitatea
Uneori, o carte tânără are nevoie de un gest public care să îi spună lumii că merită atenție. În cazul acesta, gestul a venit prin Liga Scriitorilor din România, care i-a acordat autorului premiul pentru Carte de debut. Nu e un detaliu decorativ. E un semn că, dincolo de vârsta autorului și de aerul ludic al aventurii, există acolo un efort real de a construi o poveste.
Premiul i-a fost înmânat în cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene. Imaginează-ți scena, un tânăr cu emoții și o diplomă în mână, iar pe fundal o instituție literară care, măcar pentru câteva minute, se uită spre generația care vine. E un moment care contează, fiindcă literatura are nevoie, din când în când, să-și permită să creadă în viitor.
Secretul școlii tale, dacă îl iei cu tine acasă
Mă întorc la întrebarea inițială, ca la o bancă de clasă pe care ai zgâriat cu compasul un nume. Ce secret a dezvăluit copilul?
A dezvăluit că școala nu e numai un loc de învățat, ci și un loc de devenit, cu reputații care se pot răsturna într-o pauză, cu prietenii care îți salvează ziua și cu frici care te pot trage în „groapă”, la propriu sau la figurat. A dezvăluit că există uși uriașe pe care nu le vezi decât când viața te împinge spre ele. Și, poate cel mai important, a dezvăluit că oamenii, chiar când sunt mici, au o forță pe care adulții o uită: puterea de a inventa un drum.
Clujul, cu școlile lui, cu fabricile lui părăsite și cu intersecțiile care par mereu în lucru, e un decor bun pentru astfel de povești. E un oraș unde trecutul și prezentul stau în aceeași fotografie. Iar când un copil spune ceva ce nu trebuia spus, uneori nu strică nimic. Uneori deschide, fără să-și dea seama, o ușă.
Casetă editorială
„Drumul către o altă dimensiune”, de Mihai Dan Bradu, este un roman fantasy de 174 de pagini, publicat de Editura Ecou Transilvan din Cluj-Napoca. Povestea pornește din zona Clujului, dintr-o fabrică abandonată și o groapă fără fund, și se deschide spre o lume paralelă plină de încercări, alianțe și surprize.
Autorul a primit premiul pentru Carte de debut din partea Ligii Scriitorilor din România, premiu înmânat în cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene. Cartea poate fi achiziționată online de pe Carturesti.ro și Libris.ro.
